Dezvoltarea durabilă şi politica de mediu.

Aspecte economico - juridice ale filosofiei liberale în acest domeniu.

Filosofia liberală tradiţională în probleme de mediu se sprijină pe două mari principii:

• a) Ecologia nu vizează raporturile omului cu mediul ci raporturile dintre oameni în legătură cu folosirea unor bunuri aparţinând mediului;
• b) Statul liberal are la îndemână un singur instrument pentru reglementarea raporturilor dintre oameni, inclusiv în relaţiile cu mediul: proprietatea privată. Existenţa proprietăţii private înseamnă, automat, responsabilitate pentru că ea, "Proprietatea, nu înseamnă «dreptul de a face ce vrei cu ceea ce ai» ci dreptul de a decide în mod liber de folosirea resurselor cu condiţia ca, prin aceasta, să nu se aducă atingere drepturilor similare ale altora" .

Plecând de la aceste două ipoteze se înţelege, concluziv, că a polua, în sens liberal, nu înseamnă, în mod direct, a «murdări» natura ci a comite o «agresiune», o ingerinţă în drepturile altora de a se bucura de satisfacţia pe care le-ar produce-o uzul proprietăţii lor. Şi, dacă poluarea se înţelege în aceşti termeni, cel sau cei care o comit trebuie să aducă o reparaţie spre a o repune în starea de origini. Acest lucru este obligatoriu pentru că, în viziunea liberală, deşeurile industriale, emisiile de bioxid de carbon, plumb etc. reprezintă «violarea unei proprietăţi». Ele, deşeurile, nu sunt aruncate într-un teritoriu al nimănui ci întrun teritoriu cu stăpân, într-un areal cu un proprietar nominal căruia i-au fost, astfel, încălcate drepturile.

La întrebarea cine şi cum trebuie făcută reparaţia, liberalii nu invită, în nici un caz, statul. Dimpotrivă, orice intervenţie a acestuia este socotită neavenită. Neavenită în dublu sens:

• • Întâi, chiar în cazul bunurilor socotite prin însăşi natura lor, publice statul nu are ce căuta. Liberalii sustin că bunurile colective au acest statut nu pentru că aşa au impus împrejurările ci pentru că un stat intervenţionist a furnizat şi impus un cadru legal care nu a permis privatizarea lor, socotindu-le monopoluri naturale. Or, practica, susţin ei, a dovedit că nu există monopoluri naturale; telefonul, calea ferată, industria extractivă etc. se pot privatiza ca orice alt bun;
• • Al doilea, intervenţia statului este neavenită chiar în condiţiile admiterii existenţei externalităţilor. Pentru îndepărtarea acestora, piaţa şi nu intervenţia statală oferă soluţii optime.

Pretenţiei susţinută de adepţii măsurilor intervenţioniste după care doar statul are şanse, prin taxe pe poluare, subvenţii pentru poluatori în scopul de a-i orienta spre producţii curate, înfiinţarea unor parcuri naturale administrate public etc. liberalii opun propriile contraargumente. Ei arată că orice intervenţie se loveşte de anumite limite.