Dezvoltarea durabilă şi politica de mediu.

Este vorba, mai întâi, de limite legate de relativitatea pe care lipsa pieţei o conferă dimensiunii externalităţilor. E un lucru ştiut de toată lumea că doar piaţa oferă adevărata măsură a valorilor. Într-o economie de piaţă, externalităţile nu pot urma decât acelaşi traseu. Ele trebuie supuse logicii pieţii spre a le afla dimensiunea. Altfel, se ajunge în situaţia în care funcţionari publici, "omnipotenţi", stabilesc (după ce criterii?) dimensiunea costurilor externe şi, în baza acestor "măsurători", iau decizii; decizii care, în asemenea ciscumstanţe, nu pot di decât arbitrare.

În al doilea rând, limitele sunt legate de procedură, economică şi juridică. A te angaja la "reparaţia" provocată de poluare pe calea unei justiţii restitutive înseamnă, după liberali, a răspunde la întrebări problemă, şi, de fapt, fără de răspuns, de genul:

• Poate fi stabilită o relaţie de cauzalitate netă între pagubă şi comportamentul celui care a produs-o?
• Ce se întâmplă atunci când cel culpabil este insolvabil sau de negăsit?
• Atunci când pierderea se referă la sănătatea oamenilor, sau chiar moartea lor, reparaţia bănească are vre-o relevanţă?
• Etc.

Dacă statului liberal i se recunoaşte vre-o atribuţie pe această direcţie, atunci ea trebuie să se concretizeze nu în soluţii împotriva surselor de poluare ci în reglementări care să oblige la respectarea drepturilor de proprietate ale celor care au fost lezaţi prin poluare.

În sprijinul argumentaţiei lor, că proprietatea privată este cel mai bun apărător al naturii, liberalii oferă atenţiei unele împrejurări.

Astfel,jostele ţări socialiste, unde proprietatea a fost în majoritatea ei publică sau de stat, nu au încurajat o bună gestionare a resurselor. Degradarea, deversarea, exploatarea prădalnică a solului, pădurilor, apelor etc. nu au avut aici limite tocmai pentru că nu a existat un interes direct în folosirea raţională a acestor resurse, interes fixat printr-un drept concret de proprietate.

Apoi, marea, care este un exemplu tipic de bun liber, este confruntată adesea cu o exploatare nechibzuită a faunei sale atunci când legislaţia internaţională nu stabileşte cu exactitate abilităţile şi competenţele de folosire a ei şi când platourile continentale nu sunt clar şi precis delimitate.

În sfârşit, disocierea drepturilor de proprietate asupra pădurilor de dreptul de vânătoare conduce adesea la o atitudine iresponsabilă faţă de zestrea cinegentică. Exemplul dispariţiei unor rase de animale sălbatice este o confirmare în acest sens. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul ochiuri lor de apă. Cu alte cuvinte, dacă ar vâna sau pescui doar cel care este proprietar asupra terenului respectiv sau cel care, în schimbul unei plăţi dobândeşte acest drept în condiţii strict definite, consecinţele asupra faunei ar fi altele.