Dezvoltarea durabilă şi politica de mediu.
Scris de Porosnicu Gianina Vera   
JPAGE_CURRENT_OF_TOTAL

Mai adăugăm că liberalismului tradiţional îi repugnă şi maniera de abordare globală a problemelor de mediu. Tabloul sumbru, creionat de ameninţările ce provin prin rarefierea stratului de ozon, topirea gheţurilor polare etc. e de natură a inspira şi susţine un sentiment pe măsură, de fatalitate, de finitudine a lumii. Or, unei atari stări de spirit, se înţelege, nu-i pot răspunde decât politici pe măsură. Şi ele nu pot fi decât tot globaliste, colectiviste, în care statul (sau statele) este obligat să se implice. Alternativa liberală la această stare indusă de sindromul prometeic se traduce într-o concretizare a fenomenelor şi politicilor ecologice; într-o difuzare a deciziilor la nivelul indivizilor şi a colectivităţilor restrânse, angajate efectiv în determinarea, evaluarea şi combaterea fenomenelor de poluare.

Istoric vorbind, este ştiut că cel mai bun stat este acela care guvernează cel mai puţin. În materie de gestionare a resurselor naturale şi a mediului, în general, această afirmaţie rămâne valabilă. Clasicii liberali nu au admis nici o ingerinţă a guvernului în mecanismele antipoluante. Liberalii de astăzi nu pot face abstracţie de faptul că piaţa mediului nu este o piaţă liberă în totalitate; că există bunuri care, prin natura lor, sunt sortite a rămâne publice; că nu poţi, chiar dacă ţi-ai dori, să privatizezi nici aerul nici marea. De aceea, ei admit că statul are anumite responsabilităţi şi că el poate interveni în a oferi politici stimulent în lupta cu poluarea. Oferta intervenţiei statale nu înseamnă însă punerea în mişcare a unor mecanisme restrictive ci punerea în mişcare a pieţei. Pe calea alternativei de preţ se crede în dobândirea unui comportament responsabil din partea poluatorilor.

Militând pentru piaţă ca mecanism autoreglator în problemele de mediu, liberalii moderaţi nu concep existenţa unei pieţe ecologice în afara proprietăţii private. Dimpotrivă, aceasta rămâne ipoteza de bază în demersul lor.

De existenţa preoprietăţii private este legată, în principal, responsabilitatea în gestiunea bunurilor. Se consideră că numai existenţa acesteia fixează repere clare asupra:

  • subiecţilor care au acces la resurse;
  • nivelului până la care resursele pot fi exploatate;
  • avantajele care rezultă din folosirea resurselor dar sI a responsabilităţii suportării costurilor.

Încercările de a demonstra că statul trebuie, în mod obiectiv, să intervină, peste tot, în gestiunea bunurilor publice se lovesc de faptul că:

  • Nu te ocupi şi nu te îngrijeşti bine decât de ceea ce posezi în mod direct;
  • Statul nu poate angaja un aparat poliţienesc atât de numeros încât fiecare individ să fie păzit şi sancţionat atunci când poluiază aerul sau aruncă deşeurile acolo unde nu trebuie;
  • Eficacitatea unei legislaţii pe terenul ecologiei este pusă serios în discuţie în afara existenţei proprietăţii private. Ce fel de responsabilitate se poate stabili dacă statul este, în acelaşi timp, proprietar, poluator şi plătitor?