Dezvoltarea durabilă şi politica de mediu.

De altfel, existenţa bunurilor socotite libere (aer, apă, vânat etc.) este, prin ea însăţi, un exemplu ce pledează pentru proprietatea privată. De ce? Pentru că accesul la astfel de bunuri, este ştiut, se produce după principiul "primul venit - primul servit". Cum preţul accesului la astfel de bunuri este mic sau inexistent, întotdeauna va fi o cerere foarte mare pentru acea resursă, ceea ce, finalmente, va conduce la epuizarea ei. Interesul direct şi imediat pentru a proteja acea resursă este foarte mic sau nu există. Nu există nici o corelare între utilizatori cu privire la exploatarea ei. Fiecare se va opri atunci când ecuaţia de egalitate între câştigul marginal şi costul marginal de exploatare îi va dicta acest lucru. Cum costurile de exploatare sunt, de principiu, mici, acest fapt poate să însemne foarte bine şi degradarea sau epuizarea totală a respectivei resurse.

Asemenea judecăţi fac tentantă încercarea de a scoate bunurile ambientale din categoria bunurilor publice, tocmai pentru a responsabil iza, odată în plus, modul lor de gestionare.

Un argument suplimentar în această direcţie ţine de împrejurarea că, în cazul bunurilor ambientale, nonrivalitatea şi nonexcluziunea, caracteristici ale bunurilor publice, nu îşi găsesc pe deplin acoperire. Se ştie că bunurile publice sunt acelea care se oferă tuturor consumatorilor, fără restricţii (apărare naţională, siguranţă publică, protecţie socială etc.). Cu referire la ele, nonrivalitatea vrea să spună că dacă un bun este disponibil pentru un individ, el este la fel de disponibil şi altuia sau altora. Pe un registru de judecată similar, nonexcluziunea se referă la împrejurarea în care dacă A este acceptat la consum, lui B nu-i poate fi refuzat consumul, în aceleaşi condiţii. Or, în cazul bunurilor ambientale aceste două atribute ale bunurilor publice nu funcţionează corect. Şi aceasta pentru că fiecare persoană sau firmă este tentată, potrivit principiului "primului venit" să profite cât mai mult de pe urma mediului şi să contribuie cât mai puţin la suportarea costurilor (sau deloc). În acelaşi timp, dacă A participă la consum şi poluiază, B nu este exclus consumului însă nu mai poate profita de un consum la aceiaşi parametri. Profitând şi aruncând în mediu deşeurile fără a-şi aduce o contribuţie pe măsură la "repararea" bunurilor ambientale, firma probează un comportament iresponsabil şi, social privind lucrurile, ineficient.

În acelaşi timp, poluarea bunurilor ambientale pune probleme în realizarea corelaţiei dintre optimul individual şi cel social. Accesul la un bun colectiv trebuie să fie direct şi liber. Or, poluarea este o externalitate negativă. Producerea ei nu ne permite să spunem că aerul sau apa, poluate, sunt bunuri colective, sută la sută. Cel care a poluat se poate simţi fericit graţie profitului obţinut pe calea producţiei (sau consumului) poluante. Dar el nu poate fi satisfăcut din perspectiva accesului la un bun public poluat. Pentru cel poluat răul este absolut. Prin intemalizare, costurile cu poluarea se suportă de cei care au produs-o dar dacă aceste elemente de cost sunt şi componente ale preţului produselor realizate, cel aflat la capăt de drum, consumatorul (fie el poluator sau poluat) suportă extemalităţile. Vrem să spunem, în alţi termeni, că intemalizarea rezolvă doar în aparenţă contradicţia dintre optimul individual şi cel social de tip Pareto. În realitate însă, poluarea, odată produsă, afectează iremediabil această relaţie.

Cu toate aceste neajunsuri, curajul de a merge până la capăt şi de a scoate bunurile ambientale din categoria celor publice nu există. Doar adepţii teoriei drepturilor de proprietate, şi, în principal, Ronald Coase şi Douglas North, negativ impresionaţi de gestiunea frauduloasă a mediului în fostul sistem socialist, cred că şi aici, pe terenul bunurilor ambientale, raţionamentul lor, de evoluţie generală a drepturilor de proprietate de la una haotică, colectivistă, la una individuali stă, cu suport într-o legislaţie clară şi suplă, îşi va spune cuvântul.