Echitate şi compensare intra şi intergeneraţii în contextul dezvoltării durabile.

De aceea, alegerea între cât plan şi câtă piaţă, ca instrumente operaţionale, reprezintă, şi din punctul acesta de vedere, o problemă serioasă ce cade în sarcina strategilor dezvoltării durabile.

b. Echitate intrageneraţii

Când vorbim de aceeaşi generaţie, strategia dezvoltării durabile trebuie să ţină seama de faptul că:

În primul rând, o generaţie nu e, de fapt, o generaţie unică; coexistă, în acelaşi timp, trei generaţii: tinerii, maturii, vârstnicii. Plecând de la această realitate, amintim că fiecare dintre cele trei segmente ale piramidei sociale îşi are matricea sa culturală. Acest fapt explică de ce atunci când se raportează la aceeaşi ofertă de mediu cererea este diferită, ca nivel dar, mai ales, ca structură. Astfel, tinerii, cu viitorul în faţă, sunt interesaţi în păstrarea pe termen lung a caracteristicilor de mediu şi a nivelului resurselor. Sunt mai conservativi cu ceea ce au şi cu ceea ce-i înconjoară. Vârstnicii, în schimb, sunt puşi în faţa altei ecuaţii, ingrate, a scurtimii vieţii. Pe acest temei ei sunt mai egoişti şi mai "consumatorişti". Dacă le place, la fel ca şi tinerilor, un parc curat şi un aer ozonat, spre deosebire de aceştia ei sunt tentaţi spre o exploatare mai intensă a resurselor spre a profita, cât mai este timp, de binefacerile pe care progresul economic dobândit astfel le poate oferi. Spiritul de echitate ar trebui să-i îndemne în aceeaşi măsură să recurgă la resurse ieftine şi procedee economicoase: să apeleze la lemne de foc, la îngrăţăminte animale pentru agricultură, să recicleze reziduuri vegetale etc.² Este greu de crezut însă că o persoană în vârstă va proceda astfel. Dacă toată viaţa s-a încălzit de la o sobă cu lemne ea va fi tentată să încerce bucuria unei instalaţii de aer condiţionat, dacă venitul îi permite şi dacă piaţa îi oferă aşa ceva.

În al doilea rând, situaţia socială a celor care compun o generaţie în viaţă este foarte diferită. Toţi sunt interesaţi în menţinerea la parametri înalţi a "capitalului de mediu". Acest lucru costă. Contrribuţia la acest cost este diferită. Pe de altă parte, se pare că nici accesul la capitalul natural nu este egal. Bunurile de mediu sunt, prin natura lor, bunuri publice. Ar trebui ca de ele să se profite public, echitabil, deci fără restricţii induse de poziţia socială. Nu există nici un motiv ca un grup social să fie exclus beneficiilor pe care le oferă mediul. Puterea materială şi politică schimbă, în fapt, această schemă de gândire. La această schimbare contribuie şi diversitatea condiţiilor de mediu. Calitatea apei şi a aerului nu sunt peste tot aceleaşi, ele variază, spaţial. Cei înstăriţi au de partea lor şansa de a-şi alege locul unde să muncească sau să trăiască. Este logic ca aceste locuri să fie cel mai bine poziţionate sub raportul "capitalului de mediu". Pe această cale, însă, bunuri globale, publice devin bunuri locale sau chiar private. Instituţia dreptului de proprietate poate opera, în acest context, delimitări ale bunurilor (publice - private) contrare spiritului de echitate. Nu trebuie să uităm însă că plusurile calitative ale mediului pot fi naturale dar şi artificiale, realizate prin intervenţia oamenilor, cu costuri. La acoperirea lor, indiferent ce politică s-ar aplica, contribuţia nu este egală. Acelaşi procent, aplicat la venituri diferite, înseamnă, în valoare absolută, aport diferit la lupta împotriva poluării. Acest fapt ar putea justifica pentru unii, de ce bogaţii profită mai mult de pe urma calităţii mediului Iară ca aceasta să însemne un atentat la echitate.