Echitate şi compensare intra şi intergeneraţii în contextul dezvoltării durabile. |
| Scris de Porosnicu Gianina Vera |
|
JPAGE_CURRENT_OF_TOTAL
De aici şi nevoia obiectivă de a manifesta atenţie faţă de soarta celor care vor trăi în viitor, grija realizabilă, după opinia noastră, prin găsirea unei linii de echilibru, pe calea politicii, cu evitarea a două borne extreme:
Între aceste limite, o politică economică şi socială echitabilă poate găsi calea de echilibru plecând de la şi ţinând seama de faptul că:
Odată înţelese aceste lucruri, artizanii dezvoltării durabile, şi, se pare, va trebui să fim toţi astfel de artizani, vor fi puşi în faţa unor probleme de principiu, etice dar şi politice. Experienţa dobândită deja pe drumul dezvoltării sustenabile pare să inducă ideea că asigurarea spiritului de echitate nu poate evita politicul. Din punct de vedere pur intelectual, generaţiile prezente sunt pregătite să înţeleagă că celor viitoare trebuie să li se asigure cel puţin aceleaşi şanse. Esenţa dezvoltării durabile pleacă chiar de la această ipoteză. Simpla percepţie pozitivă, la nivel mental, nu este însă suficientă. În plan atitudinal apare o problemă care va trebui să-şi găsească soluţii în arhitectura dezvoltării sustenabile; problemă legată de relaţia plan-piaţă în a asigura manifestarea echităţii între generaţii. Este ştiut că piaţa liberă operează cu principiul alocării resurselor după regula celui mai eficient: ele trebuie să intre în posesia şi spre utilizarea celor care ştiu să le folosească cu maxim randament. Pe această cale se asigură prosperitatea lor, a utilizatorilor, dar şi a celorlalţi. Discursul liberal întreţine şi susţine ideea că săracii lumii bogate (recunoscându-se existenţa lor într-o structură socială piramidală socotită normală, firească) sunt, uneori, mai bogaţi decât bogaţii lumii sărace graţie proceselor de redistribuire prin care plusul de bogăţie ajunge şi la primii. Acest avantaj este însă diluat de faptul că piaţa liberă este întemeiată pe şi promovează o filosofie a prezentului. În ansamblul de reguli clasice ale pieţei libere, interesul pentru viitor este palid reprezentat sau chiar absent. Preocuparea de a internaliza costurile provenite din poluare, de a contabiliza pasivele acesteia, de a stabili o strategie a exploatării resurselor şi de protecţie a mediului etc. nu par a fi consonante şi rezolvabile, prin arbitrajul pieţei libere. În acest context, strategia dezvoltării durabile, mai ales atunci când se pune problema echităţii şi compensării între generaţii, pare de neconceput în afara unui plan şi a intervenţiei statale. Pe aceeaşi direcţie, a necesităţii unei strategii etatiste, vine şi argumentează, odată în plus, şi împrejurarea că e nevoie de o schimbare de optică chiar la nivelul mentalului; una care să convingă că mediul este, concomitent, obiect de exploatare dar şi obiectiv de protejat. E greu de crezut că această necesară schimbare se poate realiza într-o cadenţă dorită fără un program educational.
|