Sorgintea legii şi a statului de drept la Friedrich von Hayek

Cu eleganţa-i cunoscută, Hayek vrea să ne spună că societatea n-are nici o şansă să funcţioneze dacă indivizii nu acceptă să respecte şi reguli care nu mai ţin de filosofia individuală de viaţă, de modul în care fiecare înţelege lumea. Este vorba despre regulile de drept, cu origine deliberată, care ţin deci, de convenţional, de normativ. Între regulile care ţin de natural şi spontan, pe de o parte şi cele de drept, pe de altă parte, Hayek nu trasează o frontieră netă. Formaţia lui de liberal îl îndeamnă să lase pe seama individului întreaga operă de echilibru. Dinamica realizabilă graţie promovării intereselor individuale i se pare cea mai constantă cu firescul, cu naturalul. Numai atunci când ceea ce reprezintă realizarea interesului individual contravine altuia sau altora sau când scapă puterii personale înţelegerea şi conştientizarea necesităţii respectării unei reguli, numai atunci acceptă normativul. Şi îl acceptă pentru că numai aşa " ... familia, ferma, atelierul, firma, societatea şi di verse asociaţii... devin organizaţii care la rândullor sânt integrate într-o ordine spontană mai vastă'", pe numele ei Marea Societate Civilizată.

Ca orice liberal, Hayek doreşte ca elementul normativ, al cărui corespondent în plan organizatoric este guvernul, să fie minim sau chiar să lipsească. Aceasta pentru că el ştia ce înseamnă etatismul, a trăit realităţi care I­au îndemnat să scrie Drumul către servitute, un manifest antietatist şi antitotalitar fără egal şi din care aflăm tot ceea ce înseamnă partea de monstruos a interventiei statale. Cu această retinere el nu se manifestă însă ca un anarhist.

Vrea stat numai în formula statului de drept, unul în care guvernul îşi asumă sarcina " ... de a face să fie observate regulile pe care ordinea spontană este stabilită şi... de a realiza alte servicii pe care ordinea spontană nu le poate furniza în mod adecvat'f'. Cu alte cuvinte, un stat care să-i oblige pe fiecare să vadă şi dincolo de propriu-i perimetru: reguli care-i privesc pe toţi dar nu şi pe fiecare în parte.

Ansamblul acestor reguli, pe care fiecare şi le asumă şi de respectarea cărora este condiţionată funcţionarea cetăţii, dă configuraţie contractului social. Analist rafinat, Hayek a observat că " ... există un sens în care libertatea contractului este o parte importantă a libertăţii individuale. Însă, consideră el, expresia generează şi o anumită confuzie. În primul rând, problema nu este ce contracte vor avea indivizii dreptul să încheie, ci mai curând, ce contracte va face statul să fie respectate. Nici un stat modem, ţine să sublinieze Hayek, nu a încercat să impună toate contractele; nici nu ar fi de dorit să se întâmple astfel. Contracte încheiate în scopuri criminale sau imorale, contracte tacite între participanţii jocurilor de noroc, contracte care restrâng concurenţa, contracte ce implică dobândirea pe termen nelimitat a serviciilor unei persoane, chiar unele contracte ce stipulează rezultate specifice sau se pot sprijini în aplicarea lor pe acţiunea publică?".

În alte cuvinte, Hayek vrea să ne spună că societatea civilizată nu dăinuie în afara contractului dar că nu orice fel de contract furnizează armonie şi ordine socială. Acele contracte care prin consumarea lor aduc atingere ordinii şi armoniei, lezează interese individuale sau comune trebuie să-şi primească sancţiunea necesară. Iar în sprijin, aici, vine tot legea, temelia statului de drept. "Forţa executorie a contractelor este un instrument pe care ni-l pune la dispoziţie legea - ne reţine atenţia Hayek - şi tot ea este cea care trebuie să stabilească ce consecinţe vor decurge din încheierea unui contract"