DEZVOLTAREA DURABILĂ ŞI POLITICA DE MEDIU
Aspecte economico – juridice ale filosofiei liberale în acest domeniu
Filosofia liberală tradiţională în probleme de mediu se sprijină pe două mari principii:
a) Ecologia nu vizează raporturile omului cu mediul, ci raporturile dintre oameni în legătură cu folosirea unor bunuri aparţinând mediului;
b) Statul liberal are la îndemână un singur instrument pentru reglementarea raporturilor dintre oameni, inclusiv în relaţiile cu mediul: proprietatea privată. Existenţa proprietăţii private înseamnă, automat, responsabilitate pentru că ea. „Proprietatea nu înseamnă «dreptul de a face ce vrei cu ceea ce ai», ci dreptul de a decide în mod liber de folosirea resurselor cu condiţia ca, prin aceasta, să nu se aducă atingere drepturilor similare ale altora”.
Plecând de la aceste două ipoteze, se înţelege, conclusiv, că a polua, în sens liberal, nu înseamnă, în mod direct, a «murdări» natura, ci a comite o «agresiune», o ingerinţă în drepturile altora de a se bucura de satisfacţia pe care le-ar produce-o uzul proprietăţii lor. Şi, dacă poluarea se înţelege în aceşti termeni, cel sau cei care o comit trebuie să aducă o reparaţie spre a o repune în starea de origini. Acest lucru este obligatoriu pentru că, în viziunea liberală, deşeurile industriale, emisiile de bioxid de carbon, plumb etc. reprezintă «violarea unei proprietăţi». Ele, deşeurile, nu sunt aruncate într-un teritoriu al nimănui, ci într-un teritoriu cu stăpân, într-un areal cu un proprietar nominal căruia i-au fost, astfel, încălcate drepturile.
La întrebarea cine şi cum trebuie făcută reparaţia, liberalii nu invită, în niciun caz, statul. Dimpotrivă, orice intervenţie a acestuia este socotită neavenită. Neavenită în dublu sens:
- Întâi, chiar în cazul bunurilor socotite, prin însăşi natura lor, publice statul nu are ce căuta. Liberalii susțin că bunurile colective au acest statut nu pentru că aşa au impus împrejurările, ci pentru că un stat intervenţionist a furnizat şi impus un cadru legal care nu a permis privatizarea lor, socotindu-le monopoluri naturale. Or, practica, susţin ei, a dovedit că nu există monopoluri naturale; telefonul, calea ferată, industria extractivă etc. se pot privatiza ca orice alt bun;
- Al doilea, intervenţia statului este neavenită chiar în condiţiile admiterii existenţei externalităţilor. Pentru îndepărtarea acestora, piaţa şi nu intervenţia statală oferă soluţii optime.
Pretenţiei susţinută de adepţii măsurilor intervenţioniste după care doar statul are şanse, prin taxe pe poluare, subvenţii pentru poluatori în scopul de a-i orienta spre producţii curate, înfiinţarea unor parcuri naturale administrate public etc. liberalii îi opun propriile contraargumente. Ei arată că orice intervenţie se loveşte de anumite limite.
Este vorba, mai întâi, de limite legate de relativitatea pe care lipsa pieţei o conferă dimensiunii externalităţilor. E un lucru ştiut de toată lumea că doar piaţa oferă adevărata măsură a valorilor. Într-o economie de piaţă, externalităţile nu pot urma decât acelaşi traseu. Ele trebuie supuse logicii pieţii spre a le afla dimensiunea. Altfel, se ajunge în situaţia în care funcţionari publici, „omnipotenţi”, stabilesc (după ce criterii?) dimensiunea costurilor externe şi, în baza acestor „măsurători”, iau decizii; decizii care, în asemenea ciscumstanţe, nu pot fi decât arbitrare.
În al doilea rând, limitele sunt legate de procedură economică şi juridică. A te angaja la „reparaţia” provocată de poluare pe calea unei justiţii restitutive înseamnă, după liberali, a răspunde la întrebări problemă şi, de fapt, fără de răspuns, de genul:
- Poate fi stabilită o relaţie de cauzalitate netă între pagubă şi comportamentul celui care a produs-o?
- Ce se întâmplă atunci când cel culpabil este insolvabil sau de negăsit?
- Atunci când pierderea se referă la sănătatea oamenilor sau chiar moartea lor, reparaţia bănească are vreo relevanţă?
- Etc.
Dacă statului liberal i se recunoaşte vreo atribuţie pe această direcţie, atunci ea trebuie să se concretizeze nu în soluţii împotriva surselor de poluare, ci în reglementări care să oblige la respectarea drepturilor de proprietate ale celor care au fost lezaţi prin poluare.
În sprijinul argumentaţiei lor că proprietatea privată este cel mai bun apărător al naturii, liberalii oferă atenţiei unele împrejurări.
Astfel,fostele ţări socialiste, unde proprietatea a fost în majoritatea ei publică sau de stat, nu au încurajat o bună gestionare a resurselor. Degradarea, deversarea, exploatarea prădalnică a solului, pădurilor, apelor etc. nu au avut aici limite tocmai pentru că nu a existat un interes direct în folosirea raţională a acestor resurse, interes fixat printr-un drept concret de proprietate.
Apoi, marea, care este un exemplu tipic de bun liber, este confruntată adesea cu o exploatare nechibzuită a faunei sale atunci când legislaţia internaţională nu stabileşte cu exactitate abilităţile şi competenţele de folosire a ei şi când platourile continentale nu sunt clar şi precis delimitate.
În sfârşit, disocierea drepturilor de proprietate asupra pădurilor de dreptul de vânătoare conduce adesea la o atitudine iresponsabilă faţă de zestrea cinegetică. Exemplul dispariţiei unor rase de animale sălbatice este o confirmare în acest sens. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul ochiuri lor de apă. Cu alte cuvinte, dacă ar vâna sau pescui doar cel care este proprietar asupra terenului respectiv sau cel care, în schimbul unei plăţi dobândeşte acest drept în condiţii strict definite, consecinţele asupra faunei ar fi altele.
Mai adăugăm că liberalismului tradiţional îi repugnă şi maniera de abordare globală a problemelor de mediu. Tabloul sumbru, creionat de ameninţările ce provin prin rarefierea stratului de ozon, topirea gheţurilor polare etc. e de natură a inspira şi susţine un sentiment pe măsură, de fatalitate, de finitudine a lumii. Or, unei atari stări de spirit, se înţelege, nu-i pot răspunde decât politici pe măsură. Şi ele nu pot fi decât tot globaliste, colectiviste, în care statul (sau statele) este obligat să se implice. Alternativa liberală la această stare indusă de sindromul prometeic se traduce într-o concretizare a fenomenelor şi politicilor ecologice, într-o difuzare a deciziilor la nivelul indivizilor şi a colectivităţilor restrânse, angajate efectiv în determinarea, evaluarea şi combaterea fenomenelor de poluare.
Istoric vorbind, este ştiut că cel mai bun stat este acela care guvernează cel mai puţin. În materie de gestionare a resurselor naturale şi a mediului, în general, această afirmaţie rămâne valabilă. Clasicii liberali nu au admis nicio ingerinţă a guvernului în mecanismele antipoluante. Liberalii de astăzi nu pot face abstracţie de faptul că piaţa mediului nu este o piaţă liberă în totalitate, că există bunuri care, prin natura lor, sunt sortite a rămâne publice, că nu poţi, chiar dacă ţi-ai dori, să privatizezi nici aerul, nici marea. De aceea, ei admit că statul are anumite responsabilităţi şi că el poate interveni în a oferi politici stimulente în lupta cu poluarea. Oferta intervenţiei statale nu înseamnă însă punerea în mişcare a unor mecanisme restrictive, ci punerea în mişcare a pieţei. Pe calea alternativei de preţ, se crede în dobândirea unui comportament responsabil din partea poluatorilor.
Militând pentru piaţă ca mecanism autoreglator în problemele de mediu, liberalii moderaţi nu concep existenţa unei pieţe ecologice în afara proprietăţii private. Dimpotrivă, aceasta rămâne ipoteza de bază în demersul lor.
De existenţa proprietăţii private este legată, în principal, responsabilitatea în gestiunea bunurilor. Se consideră că numai existenţa acesteia fixează repere clare asupra:
- subiecţilor care au acces la resurse;
- nivelului până la care resursele pot fi exploatate;
- avantajele care rezultă din folosirea resurselor dar și a responsabilităţii suportării costurilor.
Încercările de a demonstra că statul trebuie, în mod obiectiv, să intervină, peste tot, în gestiunea bunurilor publice se lovesc de faptul că:
- Nu te ocupi şi nu te îngrijeşti bine decât de ceea ce posezi în mod direct;
- Statul nu poate angaja un aparat poliţienesc atât de numeros încât fiecare individ să fie păzit şi sancţionat atunci când poluează aerul sau aruncă deşeurile acolo unde nu trebuie;
- Eficacitatea unei legislaţii pe terenul ecologiei este pusă serios în discuţie în afara existenţei proprietăţii private. Ce fel de responsabilitate se poate stabili dacă statul este, în acelaşi timp, proprietar, poluator şi plătitor?
De altfel, existenţa bunurilor socotite libere (aer, apă, vânat etc.) este, prin ea însăși, un exemplu ce pledează pentru proprietatea privată. De ce? Pentru că accesul la astfel de bunuri, este ştiut, se produce după principiul „primul venit – primul servit”. Cum preţul accesului la astfel de bunuri este mic sau inexistent, întotdeauna va fi o cerere foarte mare pentru acea resursă, ceea ce, finalmente, va conduce la epuizarea ei. Interesul direct şi imediat pentru a proteja acea resursă este foarte mic sau nu există. Nu este nicio corelare între utilizatori cu privire la exploatarea ei. Fiecare se va opri atunci când ecuaţia de egalitate între câştigul marginal şi costul marginal de exploatare îi va dicta acest lucru. Cum costurile de exploatare sunt, de principiu, mici, acest fapt poate să însemne foarte bine şi degradarea sau epuizarea totală a respectivei resurse.
Asemenea judecăţi fac tentantă încercarea de a scoate bunurile ambientale din categoria bunurilor publice, tocmai pentru a responsabiliza, o dată în plus, modul lor de gestionare.
Un argument suplimentar în această direcţie ţine de împrejurarea că, în cazul bunurilor ambientale, nonrivalitatea şi nonexcluziunea, caracteristici ale bunurilor publice, nu îşi găsesc pe deplin acoperire. Se ştie că bunurile publice sunt acelea care se oferă tuturor consumatorilor, fără restricţii (apărare naţională, siguranţă publică, protecţie socială etc.). Cu referire la ele, nonrivalitatea vrea să spună că, dacă un bun este disponibil pentru un individ, el este la fel de disponibil şi altuia sau altora. Pe un registru de judecată similar, nonexcluziunea se referă la împrejurarea în care dacă A este acceptat la consum, lui B nu-i poate fi refuzat consumul, în aceleaşi condiţii. Or, în cazul bunurilor ambientale, aceste două atribute ale bunurilor publice nu funcţionează corect. Şi aceasta pentru că fiecare persoană sau firmă este tentată, potrivit principiului „primului venit”, să profite cât mai mult de pe urma mediului şi să contribuie cât mai puţin la suportarea costurilor (sau deloc). În acelaşi timp, dacă A participă la consum şi poluează, B nu este exclus consumului, însă nu mai poate profita de un consum la aceiaşi parametri. Profitând şi aruncând în mediu deşeurile fără a-şi aduce o contribuţie pe măsură la „repararea” bunurilor ambientale, firma probează un comportament iresponsabil şi, social privind lucrurile, ineficient.
În acelaşi timp, poluarea bunurilor ambientale pune probleme în realizarea corelaţiei dintre optimul individual şi cel social. Accesul la un bun colectiv trebuie să fie direct şi liber. Or, poluarea este o externalitate negativă. Producerea ei nu ne permite să spunem că aerul sau apa, poluate, sunt bunuri colective, sută la sută. Cel care a poluat se poate simţi fericit graţie profitului obţinut pe calea producţiei (sau consumului) poluante. Dar el nu poate fi satisfăcut din perspectiva accesului la un bun public poluat. Pentru cel poluat, răul este absolut. Prin internalizare, costurile cu poluarea se suportă de cei care au produs-o, dar, dacă aceste elemente de cost sunt şi componente ale preţului produselor realizate, cel aflat la capăt de drum, consumatorul (fie el poluator sau poluat) suportă extemalităţile. Vrem să spunem, în alţi termeni, că intemalizarea rezolvă doar în aparenţă contradicţia dintre optimul individual şi cel social de tip Pareto. În realitate însă, poluarea, odată produsă, afectează iremediabil această relaţie.
Cu toate aceste neajunsuri, curajul de a merge până la capăt şi de a scoate bunurile ambientale din categoria celor publice nu există. Doar adepţii teoriei drepturilor de proprietate şi, în principal, Ronald Coase şi Douglas North, negativ impresionaţi de gestiunea frauduloasă a mediului în fostul sistem socialist, cred că şi aici, pe terenul bunurilor ambientale, raţionamentul lor, de evoluţie generală a drepturilor de proprietate de la una haotică, colectivistă, la una individualistă, cu suport într-o legislaţie clară şi suplă, îşi va spune cuvântul.