Avocat drept penal Iasi - ESTE CONSTRÂNS JUDECĂTORUL DE PROBELE DIN DOSAR SAU NU?

ESTE CONSTRÂNS JUDECĂTORUL DE PROBELE DIN DOSAR SAU NU?

este-constrans-judecatorul-de-probele-din-dosar-sau-nu

În cazul pronunțării unei soluții nefondată pe probatoriu, discutăm despre culpa in agendo (culpă prin acțiune) sau culpa in omittendo (culpă prin omisiune)?

AUTOR: Avocat de drept penal, Poroșnicu Gianina Vera (Uniunea Națională a Barourilor din România – Baroul de Avocați Iași)

Este arhicunoscut faptul că formarea convingerii judecătorului în pronunțarea unei anumite soluții are la bază probatoriul administrat în cauză, evident în scopul aflării adevărului.

Astfel, pornind de la definiția art. 98 din Codul de Procedură Penală a obiectului unei probe, observăm că, prin administrarea acesteia, se urmărește tocmai stabilirea existenței infracțiunii, a certitudinii săvârșirii acesteia de către inculpat, faptele și împrejurările de care depinde aplicarea legii, respectiv orice împrejurare care ar conduce la justa soluționare a cauzei. În acest context, se poate degreva judecătorul de obligația ce îi incumbă acestuia, respectiv de a pronunța o soluție în raport de probatoriul administrat în cauză?

Făcând apel la legislația națională, reperăm în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor cu modificările și completările ulterioare, Capitolul I, art. 96 alin. (1) faptul că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Conform alin. (3) lit. b) al articolului invocat mai sus, există eroare judiciară (și) în situația în care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Cu un minim exercițiu logic vom concluziona că pronunțarea unei soluții cu ignorarea probatoriului administrat în cauză va avea drept efect o hotărâre nelegală, respectiv antrenarea răspunderii magistratului, atât în fața justițiabilului aflat în procesul judiciar, cât și în fața statului.

Aducem în discuție faptul că România a aderat la Consiliul Europei în data de 7 octombrie 1993 și a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului în data de 20 iunie 1994. Practic, din acel moment, România devenind stat semnatar al Convenției, este obligată să ofere cetățenilor săi respectarea drepturilor, respectiv a libertăților sale fundamentale la standardul impus de prezenta Convenție.

Conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor cu modificările și completările ulterioare, magistrații sunt obligați să se afle într-o formare profesională continuă, ceea ce implică și cunoașterea, respectiv aprofundarea jurisprudenței instanțelor judecătorești, respectiv a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin Protocolul nr. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit faptul că instanțele naționale au obligația de a soluționa cauza cu respectarea principiilor nemijlocirii, oralității, respectiv contradictorialității, inclusiv sub aspect probator.

În cauza Cutean contra României, publicată în Monitorul Oficial nr. 261 din 20 aprilie 2014, vom observa faptul că se constată încălcarea articolului 6 din Convenție, întrucât afirmațiile reclamantului și ale martorilor, care au constituit pilonii de bază ce au fundamentat soluția de condamnare a primei instanțe, nu au fost readministrate și în fața instanței superioare, aceasta luând act de depozițiile în formă scrisă.

Practic, observăm că amendamentul Curții se referă tocmai la faptul că magistrații din cauză nu au trecut printr-un filtru personal, respectiv nemijlocit tocmai probele aflate în dosar. Opinăm că, în această situație, atitudinea magistratului de a lua act și de a oferi chiar forță probantă declarațiilor date într-un context lipsit de posibilitatea accesării acestora într-un mod direct, ar putea echivala practic cu eludarea acestor probe.

În cauza Moinescu contra României, Hotărâre publicată în Monitorul Oficial la data de 7 aprilie 2016 s-a subliniat faptul că admisibilitatea probelor intră sub jurisdicția instanțelor naționale, Curtea are competența de a verifica dacă modul de prezentare a acestora a avut un caracter echitabil.

Interesant ar fi de dezvoltat caracterul echitabil al administrării unor probe în cadrul unui proces penal, raportat la activitatea apărătorului ales în cauză. Acesta ar avea interes să propună administrarea unei probe care ar antrena concluzii de natură să îl incrimineze pe tocmai clientul său? Am (mai) putea discuta în această situație despre asigurarea unei apărări efective în proces? Evident că nu. Iar din acest fapt se naște interogația: ar putea judecătorul să se pronunțe într-o cauză, eludând aproape întreg probatoriul administrat în dosar, considerând că nu s-a propus (de către avocat) o probă ce ar fi contravenit intereselor clientului său?

Dacă contextul din paragraful de mai sus s-ar materializa într-un proces din România, am avea vreo acțiune prin care magistratul din cauză să fie sancționat? Sigur, primul pas ar fi să ne adresăm Consiliului Superior al Magistraturii, organ competent în a soluționa orice plângere care vizează activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor, respectiv încălcarea de către aceștia a obligațiilor profesionale în raport de justițiabili.

Al doilea pas ar fi acela al sesizării Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă toate condițiile de admisibilitate sunt viabile (ne referim aici la epuizarea tuturor căilor de atac disponibile la nivel național, respectiv la încadrarea în termenul de 4 luni de la data comunicării ultimei hotărâri definitive pronunțate în cauză).

Cel mai ofertant din acest punct de vedere, al respectării drepturilor și libertăților fundamentale, în această privință este art. 6 – Dreptul la un proces echitabil din Convenție. Conform alin. (1) al acestui articol, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială (…).

În concluzie, apreciem că ar fi admisibilă o asemenea acțiune în fața Curții de la Strasbourg, sub rezerva dovedirii (și) a unui prejudiciu suferit de părțile aflate în cauză.